Prima zăpadă
Era un ger cumplit. Copacii trosneau chinuiţi în chingile de gheaţă. Totul părea sculptat în sticlă rece. Luna tremura abia simţit pe cerul încremenit în aşteptare.
Cine să mişte liniştea aceasta de cristal?
Dintr-un coteţ uitat în fundul curţii se zăresc două luminiţe jucăuşe. Un rotocol de abur îngheaţă imediat ce-l atinge aerul rece. E coteţul lui Floricel.
Îl cheamă Floricel căci a venit pe lume în ziua de Florii. Un ghemotoc înflorat, plângăcios pe care stăpânii se pregăteau să-l ducă departe, pe câmp. N-a ajuns însă prea departe căci soarta lui cea bună l-a adus până la poarta noastră. Abia făcuse ochi pe lumea asta şi a simţit ce grea poate fi viaţa. Nici nu ştia să mănânce. Uneori mă întreb dacă ştia că trebuie să mănânce ca să trăiască. A învăţat însă repede şi, la fel de repede a prins gustul lăpticului cald cu care i-am atins prima dată boticul.
Zi după zi steluţe de mulţumire i se aprindeau în ochii negri, catifelaţi şi umezi. Era fericit. Şi eu eram la fel.
Acum stătea ghemuit în culcuşul lui cald, căptuşit bine de bunicul. Simţea o nelinişte. Era foarte frig. Dar mai fusese ger şi în nopţile trecute şi nu se simţise aşa de neliniştit.
A scos boticul şi a adulmecat cu grijă. Era un miros nou şi necunoscut. Încerca să găsească în mintea lui ceva cu care să asocieze mirosul. Mirosea a alb dar nu era varul cu care văruisem astă-primăvară pomii şi pe care l-a mirosit cu toată blăniţa lui înflorată. Mirosea a curat dar nu ca cearşafurile întinse de bunica la uscat şi pe care le-a gustat şi el odată. Bineînţeles că nu va uita gustul niciodată căci i-a tras bunica de chelfăneală…S-o ţină minte!
Mirosul acesta era altfel. Venea din cer şi din depărtare. Intra pe nări şi i le îngheţa iar ochii îi lăcrimau şi blăniţa deasă i se înfiora din cauza lui.
S-a răsucit pe partea cealaltă, mai departe de uşă. Îl zgândărea însă mirosul. Parcă l-a simţit agăţat şi de codiţă. Oricât ar fi de frig trebuia să mai încerce odată. A încercat doar cu vârful nasului şi parcă îl gâdila şi mai tare. S-a uitat spre luna îngheţată. I se părea că de la ea vine. Şi parcă luna începuse să se scuture. Steluţe mici, strălucitoare şi albe cădeau agale. Una s-a oprit pe năsucul lui. Era pufoasă şi rece. A dat repede cu lăbuţa să o prindă. Steluţa a dispărut. A încercat să prindă alta! Apoi alta! Una câte una se topeau pe năsuc, pe lăbuţe, pe blăniţă.
Nu se poate! Trebuie să prindă una! Un gând l-a fulgerat şi l-a înţepeni: dacă vor cădea toate stelele? Ce se va face luna fără ele? De unde o să ştie unde să mai răsară?
Trebuie să le prindă. Să i le strângă repede pe toate, să i le dea când când o apune, dimineaţă.
A adus repede coşul de nuiele cu care văzuse el că strângea bunicul frunzele din livadă şi a început să fugă după fiecare steluţă. Dar toate se topeau imediat. L-a cuprins disperarea! Cum să le strângă pe toate singur? Să cheme ceva ajutoare!?
- Ham !Ham!
Nu-l aude nimeni?
Motanul Aristotel nu-l aude? Sigur e încolăcit undeva la căldură. Nu erau ei cei mai buni prieteni, dar acum e treabă serioasă: se pierd stelele! Dispar! Uite! S-a mai topit una!
L-a cuprins deja deznădejdea: dacă se trezeşte şi luna să coboare să-şi adune stelele?? Ar fi mare prăpăd! Oare s-ar topi şi ea? Nici nu vrea să se mai gândească!
A început să latre şi mai tare. Poate îl aude cineva. Poate înţelege cineva cât de gravă e situaţia. Cum pot dormi cu toţii?
Mop, dulăul bătrân al vecinilor, l-a certat cu un lătrat scurt şi gros: „ Gata! Culcarea!Ne-ai înnebunit destul pe toţi!”
N-a mai îndrăznit să mai latre. Poate că dacă Mop nu se impacientează, înseamnă că ştie el ceva.
A mai încercat să prindă vreo două steluţe şi a renunţat şi el. Gerul şi alergătura l-au obosit. A intrat în culcuşul lui cald şi a mai rămas o clipă cu botul pe labe să mai adulmece mirosul. Acum ştia măcar că miroase a stele. O să-l întrebe mâine pe Mop sau chiar pe Aristotel de ce cad stele pe pământ. Or fi îngheţat şi nu mai puteau să se ţină de poala Lunii?
Într-un târziu a adormit trist şi nedumerit de tot ce văzuse. Probabil că până dimineaţă steluţele astea şugubeţe se vor duce la culcare, în patul moale al cerului căci, dacă le prinde soarele, va fi vai de ele.
Le-a mai tras un: Ham! Ham! Scurt ca să le sperie, să lase joaca şi să plece de unde au venit.
S-a aprins lumina cerului a ziuă. Floricel a deschis un ochi şi l-a închis repede la loc. I-a deschis uşurel pe amândoi şi s-a speriat mai tare ca noaptea trecută. Totul se albise: pomii înfloriseră alb ca niciodată, casa era cufundată în caimac…sau parcă în frişcă. Să îndrăznească să iasă? Ce minune o mai fi şi asta?
A clipit de câteva ori. O fi doar de la oboseală. Poate albul acesta ireal o să dispară. Dar n-a dispărut.
Pestriţa, prietena lui a cârâit leneşă. Un licăr de speranţă pentru el! S-a trezit şi Fane, gâscanul. Gata! A scăpat! Îl va salva cineva!
A sărit vesel din coteţ pe toate cele patru lăbuţe. I-a plăcut ce a simţit: moale şi pufos. A mirosit! Miros de stele! Nu ar fi crezut niciodată că stelele pot fi atât de pufoase şi moi. El crezuse mereu că sunt tari, aspre şi înţeapă.
A mai făcut un pas! Şi încă unul! S-a lăsat uşor pe o parte. Apoi pe alta. I-a plăcut. Rostogol după rostogol, tumbă după tumbă! Găinile au făcut roată în jurul lui şi se uitau mirate când cu un ochi, când cu altul.
- Ce-a păţit Floricel? E bolnav?
- L-o durea ceva? E drept că a cam lătrat noaptea trecută, dar…
Pestriţa a îndrăznit să-l întrebe ce face.
- Mă joc cu stelele! Au căzut toată noaptea! Haideţi şi voi că sigur vor pleca repede! şi s-a mai rostogolit odată.
Acum era la fel de alb ca zăpada în care se juca.
Pestriţa s-a întors către suratele ei mirate şi le-a liniştit:
- N-are nimic. E prima lui zăpadă!
Prima lecţie
A apărut într-o zi, pe nepusă masă, într-o pungă colorată. Mi l-a adus mama. Zicea că o să primesc unul asemănător când voi merge la şcoală. Acesta fusese al Mariei, soră-mea. Ea era deja la şcoală.
- Dacă o să primesc unul la şcoală, de ce mi l-ai adus pe acesta acum. Mai am aproape o lună până merg la şcoală.
Atunci mi se părea o veşnicie. Nici nu credeam că va veni ziua aceea. Eram însă tare mândru. Mama îmi cumpărase deja costum, ca la bărbaţi: cămaşă albă cu guler tare, nesuferit, sacou cu buzunare şi o cravată ca a lui tata. Mă uitam la costumul de pe umeraş şi inima mi se inunda de plăcere şi de mândrie. Mângâiam stofa cu privirea. Nu aveam voie să pun mâna căci eram tot timpul murdar de ceva.
Într-o zi n-am mai rezistat: m-am îmbrăcat cu el cum am putut, mi-am legat cravata sub guler şi m-am dus în ogradă. Trebuia să mă vadă şi pe mine cineva.
Floricel m-a privit întâi nedumerit, apoi m-a mirosit şi…mi-a sărit în braţe fericit. Şi eu eram fericit: asta însemna că-i plăcea cum eram îmbrăcat.
Aristotel s-a frecat şi el bucuros de piciorul meu iar Fane, gâscanul, chiar m-a prins de mânecă să vadă cât de rezistent era materialul. Toţi au fost încântaţi de noua mea ţinută.
Mai puţin mama. Mare supărare a fost pe capul ei când a văzut costumul cel nou murdar, plin de păr şi desfăcut la tiv. L-a curăţat cu greu şi l-a ascuns în şifonier. Mi-a interzis să-l mai ating. Am ascultat-o deşi nici acum nu înţeleg de ce s-a supărat.
Mă gândeam cum o să-l îmbrac fără să-l ating? Probabil că o să-l pună ea pe mine, aşa cum îmbracă bunicul sperietoarea de ciori şi de grauri.
Acum a venit cu Abecedarul. Şi de el trebuia să am grijă. L-am deschis cu grijă pe masă. M-am uitat pe poze…erau frumoase…dar…Singur... nimic nu are farmec. Cum să citesc literele fără să mă audă cineva? Cui să-i citesc? Mama, tata, bunicii…până şi Maria ştie să citească. N-au ei timp să mă asculte pe mine. Şi… nici mie nu-mi place să-i deranjez.
Am mai dat o pagină. Era o poză frumoasă co o vulpe roşcată care prinsese o găină. Gata! Ştiu! Pestriţa! Ea nu ştie să citească şi cred că nu ştie cum arată o vulpe. Trebuie să-i arăt! Mi-a spus mie bunica o poveste cu o vulpe tare şireată care fura găini. Pestriţa noastră trebuie să aibă grijă. Dar cum să facă dacă nici nu cred că a auzit vreodată de vulpe!
Un fior de groază m-a fulgerat drept în inimă. Cum să mi-o fure mie vulpea pe Pestriţa?
Sigur că trebuie atenţionat şi Floricel. El e paznicul curţii, aşa a spus bunicul. Paznic, paznic dar de cine să păzească dacă nu ştie care este duşmanul.
M-am hotărât: era nevoie de o lecţie pentru toate orătăniile din ogradă. Cu Abecedarul sub braţ am pornit, decis să fac orice ca vulpea cea vicleană să nu apuce să ne calce gospodăria. Era datoria mea de om să am grijă de toate animalele noastre. Aşa m-a învăţat bunicul!
Sunt suflete ca şi noi şi, aşa cum ele au grijă de noi cu ouşoare, lăptic, tot aşa suntem şi noi datori să le apărăm.
E drept că mama m-a rugat să nu scot Abecedarul din casă. Dar nici nu puteam să aduc toate animalele în casă, la lecţie. Când o să le explic vor înţelege cu toţii că nu aveam altă soluţie ca să-i pot avertiza pe toţi.
Primul a fost Floricel. S-a uitat cu interes, m-a ascultat şi chiar părea că mă aprobă. Pestriţa a fost total dezinteresată. Nu credea că vulpea din Abecedar ar fi vrut s-o manânce chiar pe ea. Dar am certat-o, cu blândeţe, şi i-am spus cum îmi spune mie bunicul: „ Băiete, paza bună trece primejdia rea!”
Cu multă răbdare am luat la rând întreaga ogradă. Le-am citit, aşa cum m-am priceput, pagina cu pagină, i-am lăsat să privească pozele, să le miroasă, ba chiar să le guste, până când am crezut eu că au priceput toţi.
Acum o înţeleg pe Maria când se plânge că nu chiar aşa uşor la şcoală.
Şi asta a fost numai prima lecţie.....
Prof. Carp Viorica,
Şcoala nr.113 „G-ral David Praporgescu” Bucureşti
Prima mea sonată
Nu de mult am început să cânt la pian, fiind motivată de îndemnurile unei colege. În ciuda faptului că nu am avut niciodată răbdarea necesară să învăţ de la sora mea, până la urmă am început să învăţ pe cont propriu. Şi aşa mi-a fost mult mai uşor.
Acum câteva săptămâni am început să lucrez la a XIV-a sonată a lui Bethoveen, „Lumina Lunii”. La început mi-a fost mai greu deoarece nu ştiam prea bine notele, alteraţiile şi formulele ritmice, dar, încetul cu încetul, am dezlegat acest mister ascuns printre liniile portativului. Acum mi-e mult mai uşor să citesc notele şi, în sfârşit, am reuşit să cânt destul de cursiv.
După ce am desluşit notele, am fost atrasă a cânta o parte din sonată. M-am aşezat în faţa vechii mele pianine, mi-am aşezat meticulos partitura, am luat poziţia obligatorie de drepţi, am ridicat încet, cu mişcări lente încheieturile la nivelul claviaturii şi am pus, cu zâmbetul pe buze, degetele pe clapele albe, lăcuite, neatinse de ani întregi.
Când am început să apăs clapele iar sunetul unduios m-a învăluit m-am simţit în extaz. Degetele îmi scăpasera de sub control şi le simţeam uşoare şi independente ca nişte fluturi ale căror aripi moi îi poartă din floare în floare. Mintea îmi era clară ca imaginea lunii pe o apă liniştită, iar pe măsură ce înaintam în armonioasa lume a portativului, gândurile se disipau fugind parcă de ceva. Trupul îmi era uşor ca un fulg, nimic neputând să îmi distragă atenţia de la glasul ferice al sonatei.
Murmurul pianului îmi umplea sufletul până în cele mai adânci crăpături. Sentimentele parcă fulgerau unul după altul, străpungându-mi inima, veneau, pe rând, într-un val de nestăvilit, stârnind amintiri plăcute sau provocând tristeţe, şi plecau pe nesimţite, fiecare fiind acoperit de cel ce avea să urmeze după el.
Nu ştiu cum să descriu mai bine modul în care mă simţeam când cântam. Nimic nu mai conta, totul parcă dispăruse. Nimic nu era mai presus de acel sunet mângâietor. Mă simţeam într-o completă armonie, şi cu mintea, şi cu trupul, iar în sufletul meu se vărsa o cascadă copleşitoare de emoţii.
M-am lăsat purtată pe aripile fine al sonatei, printre adâncurile tainice al portativului, pe valea mistică a notelor, având cheia porţii către un tărâm de nedescris. Am intrat în acest univers al muzicii, unde, numai închizându-mi ochii, puteam vedea orizonturile vaste ale imaginaţiei mele. Tot ce simţeam erau vibraţiile coordonate ale pianului ce treceau prin mâinile ale căror încheieturi se înmuiaseră. Atunci când mă apropriam de final, sunetele se accentuau în mintea mea, nevrând ca eu să mă întorc din aceea lume magnifică ce îţi tăia răsuflarea.
Notele încetineau, ţinându-mă, ca o ancoră, legată de acest univers misterios ale cărui taine erau intrigante, şi, uitându-mă cu regret la ultimele note de pe portativ, am prelungit ultimele măsuri accentuând fiecare notă, apăsând cu îndârjire fiecare clapă, ajungând astfel la tragicul şi grandiosul final. Am luat mâinile de pe claviatură mângâind încet, încă o dată, clapele tremurânde. Am rămas nemişcată gândindu-mă la acel univers nemărginit şi nemaiîntâlnit.
Nu pot uita acel prim moment de nedescris în care m-am simţit mai relaxată, fericită şi împlinită ca oricând. Abia aşteptam să pătrund din nou pe căile misterioase ale acelui Paradis. Acela a fost momentul care s-a înfipt profund în sufletul şi mintea mea, ce mă împinge să cânt mai mult şi să mă las la nesfârşit purtată de acel sunet duios, al primei mele sonate.
Mucibabici Andreea,
14 ani, clasa aVIII-a A,
Şcoala nr.113 „G-ral David Praporgescu”
Bucureşti
Primul prieten...
Tăcere... Bătăile inimilor noastre străbăteau aerul sufocat de sfială şi emoţie. Picioruşe micuţe bruscau asfaltul. Cu toţii eram nerăbdători. O grămadă de zâmbete cariate se înghesuiau pe feţele durdulii.
O femeie firavă, foarte elegantă se apropie de noi. Cu vocea ei blândă ne fură, ne ademeneşte înăuntru.
Acolo, câteva pupitre acoperite cu un strat subţire de praf proaspăt, scaune cu spătare arcuite, două table impecabile şi o catedră şubredă însufleţeau încăperea. Parchetul era lăcuit şi geamurile şterse. Îndemnaţi de aceeaşi voce plăcută ne aşezăm fiecare în bănci. Timidă de fel, mă aşez în ultima bancă de la fereastră.
Preţ de câteva minute stăm neclintiţi, apoi doamna învăţătoare, femeia de mai devreme, se prezintă şi ne îndeamnă şi pe noi să facem la fel. Se prezintă fiecare: un Liviu, o Elena, vreo două Cristine, doar atât am reţinut. Îmi vine şi mie rândul... Boabe fierbinţi de sudoare se rostogoleau peste fruntea mea, iar mintea-mi era întortocheată. După un lung şir de ”ăăă” şi o porţie de bâlbâit reuşesc, cu greu, să îmi rostesc numele şi vârsta. Pe urmă ne aşează în bănci cât mai amestecaţi. După cinci minute de plutire mă găsesc în prima bancă de lângă uşă, având lângă mine pe un puşti foarte simpatic. Mă simţeam cumplit, o mixtură ciudată de sentimente contradictorii curgea prin mine. Nu mai stătusem niciodată lângă un băiat.
Primim fiecare câte o foaie pe care trebuia să desenăm prima zi de şcoală, aşa cum fusese ea până atunci. De sub mina sfărâmicioasă a creionului meu răsar o suită de personaje straniu de bine paginate pe un fundal alcătuit din mobilier castaniu. Doamna rămâne impresionată la vederea lor şi mă roagă sa i le dau ei. Cu mâna tremurândă, i le încredinţez.
Eu şi colegul meu de bancă nu ne văzuserăm chipurile încă şi preferam să stăm spate în spate. Amândoi preocupaţi cu desenul, erau întinse pe pupitrul nostru toate ustensilele, dar noi, fără ca măcar să fi observat, foloseam aceeaşi radieră.
Bum!... Firele de praf ţâşnesc ondulate către tavan... Radiera noastră căzuse. Ne aplecăm simultan să o ridicam dar capetele noastre se izbesc puternic. A urmat un val de: ”Scuze!”, ”Îmi pare rău!”, ”Nu am vrut!”, ”Mă ierţi!”. Atunci ni s-au întâlnit pentru prima dată privirile. El era roşu în obraji şi i se citea pe faţă părerea de rău. Cred că eu roşeam şi mai mult decât el.
Un ţârâit asurzitor întrerupe totul. Ochii mari şi curioşi rămân aţintiţi pe doamna învăţătoare.
-Aceea a fost soneria. Puteţi ieşi în recreaţie! Şi ne deschide uşa.
Colegii mei părăsesc sala, dar eu rămân înăuntru. Scot din ghiozdanul nou micul jurnal. Deschid la o pagină albă şi încep să povestesc toate întâmplările prin desen, aşa cum făcusesm şi până atunci.
-Ce faci acolo?întreabă colegul de bancă
-Eu?!...Ăăă...Eu doar ...ăăă...desenam...
-Pot să văd?
Îi pun sub ochi jurnalul.
-Cine te-a învăţat să desenezi aşa frumos?
-Nimeni... Şi nimeni nu mi-a mai spus până acum că desenez frumos..ăăăă... Mulţumesc!
-Eu sunt Rareş. Pe tine cum te cheamă? şi-mi întinde mâna.
-Ăăă... Anatolia... Mă cheamă Anatolia, dar părinţii îmi spun ”Toli”.
-Toli, vrei să fim prietni?
După o pauză:
-Da, vreau.
Ne dăm mâinile. Se sună şi se reîntorc şi colegii noştri. Pluteam. Rareş... Nu am mai avut niciodată un prieten. La grădiniţă nimeni nu dorise să fie prietenul meu.Când consideram eu că nu mă vede, îl admiram cu coada ochiului. Era blond, avea ochii de culoarea ciocolatei şi tenul trandafiriu, era cuminte.
Un al treilea ţârâit răsună. Ne luăm la revedere de la doamna învăţătoare şi o ceată de părinţi nerăbdători dă buzna înăuntru cu aparate foto şi răceala de afară.
Mă strecor printre corpurile lor masive şi părăsesc sala. Ies în curtea şcolii şi urmăresc ultimele păsări care se pregătesc de migraţie. Părinţii mei nu veniseră, mama era plecată din ţară, iar tata avusese probleme la serviciu. Stăteam pe o băncuţă şi sorbeam razele călduţe ale soarelui tomnatic.
-Toli!Toli! De ce ai plecat?
Era Rareş.
-Păi...ăăă ... era prea multă aglomeraţie acolo.
-Aaa... Vrei să facem o poză?
-De ce nu?!
Tatăl lui apropie aparatul de ochi, zâmbeşte şi ne face şi pe noi să zâmbim şi apasă butonul care declanşează lumina aceea orbitoare. Rareş se îndreaptă către tatăl sau, vorbesc ceva foarte încet şi apoi îmi dăruieşte o floare.
-Asta este pentru prima mea prietena!
-Mulţumesc! şi îl strâng în braţe
Ei se oferă să mă conducă şi pe mine până acasă, eu accept. Drumul a fost scurt, mult mai scurt decât mi-l aminteam eu. Am vorbit şi am râs cu Rareş sub atenţia tatălui său, pe tot parcursul lui. Când am ajuns în faţa blocului meu le-am mulţumit politicos.
Aceea zi a fost începutul unei prietenii care s-a continuat şi la liceu. Rareş a fost, este şi va fi primul şi singurul meu prieten adevărat.
Carp Maria Iulia,
14 ani, clasa aVIII-a C,
Şcoala nr.113 „G-ral David Praporgescu”
Bucureşti
Primul căţel...
Nimic...Nimicul jilav, misterios, etern pusese stăpânire pe mintea mea obosită. Scormoneli imbecile se strecoară dibace printre ultimele rămăşiţe ale limpezimii.
Camera dezordonată îmi inspira un aer prietenesc. Simţeam cum doar patul mototolit mă mai poate alina. Cărţile azvârlite peste parchet şi birou răscolesc praful rătăcit. Îmi înfund capul în perna scorojită şi aştept ca genele să soarbă poţiunea otrăvitoare a somnului.
Era ziua mea. Singură, ca de obicei, încercasem să mă distrez: făcusem un tort din biscuiţi ieftini şi ciocolată topită cu nucă, mi-am invitat prietenii imaginari la ceai, am vizitat paginile unei reviste vechi şi mi-am agăţat ochii de ecranul electrizat al televizorului. Era abia ora 16,00. Părinţii aveau să vină abia la 19,00. Încă trei ore pline de plictiseală moleşitoare...
Ştiam că nu am voie să trimit mesaje, dar m-am hotărât să fac o excepţie. Am pus mâna pe telefonul mobil şi mi-am lăsat degetele să preseze tastele moi. Am mai trimis mesaje timp de o oră după care am decis să mă culc, dar cum somnul nu venea am început să visez cu ochii deschişi. Acadele colorate se învârteau acum în capul meu.
Mi-am adus aminte ce îmi doream eu mai mult: un căţel. Abia aşteptam să termin liceul, să încep facultatea, să o termin şi să îmi fac o casă doar a mea unde să pot avea un căţeluş. Mi-l şi imaginam: un ghemotoc de blană ciocolatie, cu ochişorii ca nişte perle negre, cu boticul transpirat şi care să miroasă a lăptic. Să doarmă lângă mine în pat să mă iubească, să îl scot afară...
Ţrrr! Soneria asurzitoare mă trezeşte din starea de relaxare totală. La uşă, mama mă întâmpină cu veşnicul ”La mulţi ani, iubire! Ţi-am adus ceva..” Şi de obicei ”ceva-ul” ei era un plover gros şi urât în plină vară sau o cămaşă imensă luată de la reduceri. Un zâmbet fals mi se cicatrizase pe faţă.
Din spate, scoate un cadou dolofan. Era o cutie de carton ambalată într-o hârtie de împachetat verde cu frunzuliţe aurii. O fundă mare, roşie, din mătase mă ispitea să o deznod. Apuc cu buricele degetelor cele două bucle şi trag uşor de ele. Se desfac delicat lăsând ambalajul să cadă. Cutia se deschide singură şi de sub capac iese un căpşor mic şi negru gata de joacă. Întind mâna şi limbuţa lui călduţă şi aspră îmi freacă pielea. Îl scot din cutie şi observ cu stupoare că e un căţel. O împletitură ciudată de emoţii variate îmi cuprinde sufleteul şi mintea. Era tot ce îmi dorisem mai mult, era mic, era drăguţ şi mă ţinea strâns cu lăbuţele de gât. M-am simţit cuprinsă de un val copleşitor de afecţiune pentru micul animal. L-am strâns în braţe apoi l-am lăsat jos. Am sărit la gâtul mamei cu un milion de sărutări şi alte miliarde de ”Mulţumesc!”.
Cât am stat eu cu mama căţelul a inspectat casa şi mi-a lăsat un cadou-surpriză sub pat: o baltă de lichid gălbui se întindea mândră în împărăţia malefică a şosetelor folosite. Neîndemânatică din fire, am stricat câteva şerveţele degeaba până când am ajuns la ”Cârpă”. După câteva minute bune de stângăcie fatală am reuşit să curăţ parchetul.
Când tata, complicele mamei, ajunge acasă, mă găseşte făcându-mi curat în cameră, ceea ce nu se mai întamplase de mult timp din proprie iniţiativă, şi dăruindu-mi jucăriile cele mai dragi noului membru al familiei.
-Dar pe negroteiul ăsta cum îl va chema? întreabă tata cu o voce comică.
-Îi voi spune ”Nero”.
-E un nume foarte frumos.
Apoi pleacă să îi dea noile veşti şi mamei. Eu rămân în cameră cu căţelul. Se schimonosea pe lângă mine şi aştepta ca un milog un biscuit pe care îl căpătă cam uşor.
Mă aşez în pat gata de culcare. Abia aţipisem când am auzit un oftat miorlăit de câine: Nero, foarte ambiţios, se străduia să se urce lângă mine în pat, dar posteriorul lui greoi şi grăsun nu îi permitea de nici un fel urcarea. Cu o singură mişcare, precisă de această dată, îl ridic în pat. Se culcuşeşte lângă burta mea, corpul lui emanând o fierbinţeală dulce. Cu un şuierat uşor, asemănător unui sforăit, mă înştiiţează că a adormit. Plămânii, intraţi în ritmul pentru somn, îi mişcau lin abdomenul micuţ.
În acel moment o iubire infinită pentru necuvântătorul de lângă mine mă cuprinde şi-mi creează o stare de fericire stranie. O lacrimă veselă se prelinge pe obrazul meu leneş şi este absorbită de pernă.
Nero s-a dezvoltat şi a crescut mult de atunci devenind acum un câine inteligent, un animal de casă ideal care îmi simte sentimentele şi mă mângâie cum poate când sunt supărată. Este alături de mine la bine şi la rău, iar eu îl iubesc necondiţionat.
Carp Maria Iulia,
14 ani, clasa aVIII-a C,
Şcoala nr.113 „G-ral David Praporgescu”
Bucureşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu